Deși săptămâna astrologică începe cu ziua de duminică, totuși, în această zi de sâmbătă, 24 iunie, inaugurăm o săptămână cu adevărat spirituală, ea fiind marcată în totalitate de două mari Sărbători creştine – naşterea Sfântului Ioan Botezătorul (24 iunie) şi Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel (29 iunie), urmate apoi de Soborul celor 12 apostoli în data de 30 iunie.
24 iunie este, totodată, o sărbătoare cu valenţe magice în tradiţia creştină şi în astronomia populară românească, Sânzienele sau Drăgaica.
Semnificaţia magică şi spirituală a Sânzienelor este extrem de bogată şi de complexă, fapt care se vede şi după mulţimea denumirilor ei – Drăgaica, Sânzenii, Ziua Soarelui, Ursina, Amuţitul cucului, Sfântul Ioan de vară, acoperind o paletă existențială largă – de la magia iubirii la profunzimea spiritualui național încifrat în sărbătorile strânsului grâului. Ele marchează miezul calendaristic al verii şi momentul de cotitură al vremii către iarnă, finalul muncilor agricole şi pregătirea pentru recoltat. Cu o ultimă putere, vara conferă energii miraculoase plantelor de leac şi rod bun cerealelor. Divinităţile atmosferice de tipul Drăgaicei (ielele, vântoasele, rusaliile) se apropie de finalul prezenţei lor terestre. Tot în această zi păsările încep pregătirile pentru sezonul rece, cucul fiind primul care dă semnalul, deoarece – se spune în popor – „se îneacă cu cireşe sau cu orz şi nu mai poate cânta”.
Plantele de leac care se culeg şi apoi se sfinţesc la biserică în această zi sunt sânzienele, cicoarea, cimbrişorul, trifoiul alb, sulfina.
Feriga este o plantă foarte importantă la ziua de Sânziene, deoarece ea înfloreşte doar acum, între 10 şi 12 noaptea, „luminându-se ca ziua de Soare toate locurile de pe lângă ea. Floarea ei e albă şi strălucitoare ca o stea ţine numai până la cântatul cocoşilor şi apoi se trece. Floarea de ferigă este bună de noroc, cine o are în casă, norocul vine acolo.”
Sfinţii Apostoli, până nu demult sărbătoriţi ca „patronii Şcoalelor”, au ajuns, sub conducerea ignorantă a ţării, patroni ai penitenciarelor. Poate avea şi aceasta o semnificaţie – şi anume, aceea că, „în întunericul neştiinţei fiind” (ca să-l cităm pe strălucitul cronicar Miron Costin) suntem în cea mai cumplită temniţă a existenţei. În acest hal aflându-ne, să-I mulţumim Tatălui Ceresc că, totuşi, am fost încredinţaţi acestor suflete mari care încă ne veghează, indiferent ce semnificaţie le atribuim noi.
Simbolismul acestor mari învăţători întru Iisus ai neamurilor este uşor de dedus dacă privim una dintre icoanele care ni-i înfăţişează.
Sfântul Apostol Petru este zugrăvit cu chei în mâna dreaptă, iar Sfântul Apostol Pavel cu sabie.
Cheile pe care le ţine Sfântul Apostol Petru sunt „Cheile Împărăţiei Cerurilor”, pe care Iisus i le-a făgăduit după ce acest mare apostol a mărturisit că El (Iisus) este „Fiul lui Dumnezeu”: „Şi venind Iisus în părţile Cezareii lui Filip, îi întrebă pe ucenicii Săi zicând: Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul Omului? Iar ei au răspuns: Unii, Ioan Botezatorul, alţii Ilie, alţii Ieremia sau unul dintre prooroci. Şi le-a zis: Dar voi cine ziceți că sunt? Răspunzând, Simon Petru a zis: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu" (Mt. XVI 13-16). În acest moment Iisus îi promite: „Fericit eşti, Simone, fiul lui Iona, că nu trupul şi sângele ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din Ceruri” (Mt. XVI, 17). „... tu eşti Petru, şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea şi porţile iadului nu o vor birui, şi îţi voi da ţie cheile Împărăţiei Cerurilor” (Mt. XVI, 18-19). Cu alte cuvinte, lui i s-a făgăduit starea de iluminare, cea care permite fiinţei umane accesul la adevărurile dumnezeiești, atunci când fiinţa are o minte pură, nepervertită deloc de filtrele şi măştile ego-ului.
Sabia pe care o are în mână Sfântul Apostol Pavel este, de fapt, puterea cuvântului şi a discernământului dumnezeiesc pe care el le deţine. De altfel, sabia este unul dintre simbolurile instrumentelor minţii, reprezentând, de fapt, comunicarea directă, bine stăpânită, care se produce cu un anumit scop, fie el didactic sau doar informativ. Sabia cu două tăişuri indică puterea duală a minţii umane care poate folosi şi în bine, şi în rău, energia dumnezeiască a Cuvântului. Asemeni sabiei, cuvântul „taie” sau „despică”, aducând, în orice caz, un final necesar după un proces interior care adeseori este unul dual sau de criză. Pentru că sabia are această calitate de a face să înceteze viaţa celui pe care îl loveşte, tot astfel ascuţimea minţii şi puterea de netăgăduit a discernământului fac să înceteze ignoranţa, dualitatea (care este o stare demoniacă), minciuna, agonia, aducând ordine şi linişte mentală: „Căci cuvântul lui Dumnezeu e viu şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la despărţirea sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece simţirile şi cugetările inimii” (Evr. IX, 12).
În Epistola către creştinii din Efes, vorbind despre lupta necontenită care îl aşteaptă cu conducătorii veacului şi cu duhurile răutăţii oamenilor, Sfântul Apostol Pavel îi sfătuieşte pe aceşti creştini să se îngrijească de armele duhovniceşti (credinţa şi învăţătura, cea care dă agerime şi supleţe minţii – n.n.), „sabia duhovnicească” fiind, după cum lămureşte el, „cuvântul lui Dumnezeu” (Efes. VI, 12, 17). A ne îngriji de aceste „arme” înseamnă, în realitate, a păstra vie credinţa unui popor şi a-l creşte prin puterea tradiţiei, a cunoaşterii, a învăţăturii care asigură evoluţia lui spirituală.
Popoarele despuiate de credinţa, de tradiţia şi de cultura proprie, încetează a mai fi nişte popoare vii. Ele încep încet-încet să moară nu din clipa în care sunt aruncate în întuneric, ci din clipa în care ele acceptă asta.
Sfântul Apostol Pavel, fost prigonitor al creştinilor şi devenit, după deschiderea ochilor săi spirituali, cel mai înfocat slujitor al lui Dumnezeu, este cel care „a ostenit mai mult decât toţi Apostolii” la propovăduirea adevărurilor lui Iisus. Sfântul Apostol Petru, cel ce s-a lepădat de trei ori de Învăţătorul său în cel mai greu moment al vieţii, a rămas însă acelaşi „vas al revărsării lui Dumnezeu”, acelaşi canal curat şi perfect pentru lucrările dumnezeiești ale Tatălui destinate nouă.
Şi cheile, şi sabia sunt instrumente care arată că aceşti apostoli rămân marii învăţători, cei care stăpânesc Cuvântul lui Dumnezeu şi-l redau întocmai, fără să se înfumureze cu el, fără să-L altereze. Ei sunt marile călăuze ale minţii (cunoaşterea) şi ale inimii (credinţa) omeneşti care, acţionând la unison, ne scot în orice clipă din orice temniţă, din orice fel de ignoranţă şi din orice fel de alienare spirituală.
